Cuvântare la arătarea lui Dumnezeu, sau la Naşterea Mântuitorului (1 şi 2)
I. Hristos se naşte, slăviţi-l! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l!, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă (3)! Cântaţi Domnului tot pământul! (4) Şi ca să spun două lucruri deodată, cerurile să se veselească şi pământul să se bucure (5) pentru cel ceresc şi acum pământesc (6). Hristos este acum în trup! Veseliţi-vă de aceasta, cu cutremur şi cu bucurie: una, din pricina păcatului, alta, din pricina nădejdii. Hristos este acum din fecioară! Femeilor, faceţi-vă ca fecioarele, ca să vă faceţi şi voi maici ale lui Hristos (7)! Cine nu se închină acum celui care a fost de la început şi cine nu măreşte pe cel care se naşte acum (8)?
II. Încă o dată întunericul se risipeşte, încă o dată lumina se înfiinţează. Încă o dată Egiptul se pedepseşte cu întuneric (9) şi încă o dată Israelul este călăuzit prin stâlp de lumină (10)! Poporul care şade în întunericul necunoştinţei (11), să vadă lumina cea mare a cunoştinţei (12)! Ce a fost vechi a trecut; iată, toate sunt noi (13)! Litera dă îndărăt, spiritul biruieşte! Umbrele trec grăbite, adevărul păşeşte în lume. Melhisedecii sunt acum laolaltă (14); cel născut fără de maică, se face acum fără tată: fără de maică după ceea ce era el mai înainte, iar fără tată după ceea ce a fost el mai pe urmă. Se răstoarnă legi ale firii. Trebuie să se împlinească lumea de sus. Hristos ne porunceşte, să nu ne împotrivim! „Voi neamurile toate plesniţi din palme” (15); „căci prunc ni s-a născut Fiul şi ni s-a dat nouă, a căruia stăpânire stă pe umărul lui, căci se ridică odată cu crucea şi numele lui este chemat înger al Sfatului celui Mare” (16), adică al Tatălui. Să strige Ioan: „Gătiţi calea Domnului” (17) iar eu am să vestesc cu glas mare puterea acestei zile: cel netrupesc se întrupează; Cuvântul ia tăria trupului; cel nevăzut se vede; cel nepipăit se pipăie; cel mai presus de trup se începe; Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului (18), Iisus Hristos ieri şi azi şi în veci”(19)! Iudeii să găsească aici pricină, păgânii să batjocorească, ereticii să pălăvrăgească! Au să creadă toţi, când îl vor vedea înălţându-se la cer şi, dacă nu vor crede atunci, au să creadă când îl vor vedea venind din ceruri şi când va sta pe scaun de judecător.
III. Dar despre acestea am să vorbesc mai la urmă. Sărbătoarea noastră de azi este arătarea lui Dumnezeu sau ziua naşterii lui, fiindcă se spune şi într-un fel şi în altul, punându-se două denumiri unuia şi aceluiaşi lucru. Căci prin naştere s-a arătat Dumnezeu oamenilor, el care exista şi de a pururi exista din cel de-a pururi, mai presus de cauză şi de minte, fiindcă nu exista vreo minte mai presus de Cuvântul (20), iar acum el s-a născut pentru noi, ca astfel cel care ne-a dat viaţa să ne dea acum şi fericirea şi, mai ales ca, pentru că alunecaserăm de la fericire din cauza răutăţii, să ne-o redea prin întruparea sa. Numele sărbătorii este deci Arătarea lui Dumnezeu, pentru aceea că s-a arătat, iar cel de Naştere, pentru aceea că s-a născut.
IV. Aceasta ne este prăznuirea de acum şi aceasta o sărbătorim: venirea lui Hristos la oameni, ca, prin aceasta, să ne ducem noi la Dumnezeu, sau ca să ne reîntoarcem la el (21), căci aşa este mai potrivit să spunem, că, odată ce am murit prin Adam, să ne facem din nou vii în Hristos, cu el şi născându-ne şi răstignindu-ne şi îngropându-ne şi înviind. Căci trebuie să se petreacă în mine schimbarea cea bună şi, aşa cum din cele care erau mai fericite au venit cele triste, tot aşa din cele triste au venit cele care sunt mai fericite, „căci unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul” (22) şi, dacă gustarea aceea a dus la osândă, cu atât mai mult patimile lui Hristos la îndreptarea din credinţă! Să sărbătorim aşadar nu ca la un praznic omenesc, ci ca la unul dumnezeiesc; nu lumeşte, ci supralumeşte (23); nu pe cele ale noastre, ci pe cele ale celui al nostru, sau, mai bine zis, pe cele ale Stăpânului; nu pe cele ale slăbiciunii, ci pe cele ale tămăduirii; nu pe cele ale creaţiei de la început, ci pe cele ale creaţiei noi de acum.
V. Şi cum ne va fi sărbătoarea? Să nu ne punem ghirlande la intrările caselor; să nu facem hore; să nu împodobim străzi, să nu dăm desfătare ochiului; să nu ne desfătăm auzul la sunet de flaut; să nu ne îmbătăm mirosul cu parfumuri, cum fac femeile; să nu ne desfrânăm gustul, să nu dăm plăcere pipăitului, adică să nu facem pe voia acestor căi care prilejuiesc răutatea şi care sunt uşi ale păcatului. Să nu ne moleşim în haină străvezie şi care alunecă pe trup şi a cărei cea mai mare podoabă este netrebnicia; nu cu străluciri şi pietre scumpe; nu cu licăriri de aur; nu cu amăgiri de farduri, care înşeală frumuseţea noastră firească şi care s-au născocit împotriva ochiului dumnezeiesc din noi; nu cu ospeţe şi cu beţii, care duc la paturi de desfrâu şi de nelegiuiri, fiindcă de la învăţătorii răi rele le sunt şi învăţăturile sau, mai bine zis, din seminţele rele, rele sunt şi roadele. Să nu ne facem parmalâcuri din frunziş, clădind sălaşe pentru desfătarea, la adăpost, a pântecului; să nu socotim lucru de preţ mirosul aromat al vinurilor, mâncările gătite de bucătari, scumpetea parfumurilor; nici marea şi nici pământul să nu ne facă daruri din gunoaiele lor râvnite de noi, căci aşa preţuiesc eu desfătarea; să nu ne sârguim să ne întrecem între noi în necumpătare, fiindcă tot ce prisoseşte şi este peste nevoie este necumpătare şi toate acestea în vreme ce alţii, făcuţi şi ei din unul şi acelaşi lut şi din aceeaşi plămadă cu noi, sunt flămânzi şi în strâmtorări.
VI. Să le lăsăm deci pe toate acestea păgânilor şi fasturilor lor şi sărbătorilor păgâneşti, lor care denumesc dumnezei până şi pe cei care se desfată de mirosul jertfelor şi care, fireşte, slujesc dumnezeirii cu pântecele, făcându-se şi plăsmuitori răi şi preoţi răi şi adoratori răi de demoni răi. Noi însă, care ne închinăm la Cuvântul, chiar dacă ne vom desfăta şi noi în o măsură oarecare, să ne desfătăm în vorbiri duhovniceşti şi în legea dumnezeiască şi cu povestiri prilejuite de împrejurări de altă natură, sau din cele ale sărbătorii de faţă, ca aşa, desfătarea să fie cu adevărat a noastră, şi nu străină de cel care ne-a chemat să fim laolaltă cu el. Sau vreţi să vă înfăţişez, cumva, vouă bunilor mei oaspeţi, căci şi eu vă sunt astăzi un bun ospătar, cuvântarea de faţă cât mai îndestulat şi cât mai cu dărnicie, ca să cunoaşteţi cât este în stare străinul să hrănească pe cei din partea locului, şi cel de la ţară pe cei de la oraş, şi cel care nu caută desfătări pe cei care trăiesc în desfătări, şi săracul şi cel fără adăpost pe cei care strălucesc în bogăţie (24).
Aşadar am să încep de aici. Iar cei care aveţi plăcere de asemenea lucruri, să vă curăţiţi şi la minte şi la cuget (25) deoarece cuvântarea ne este despre Dumnezeu şi, ca atare, dumnezeiască, şi să plecaţi de aici după ce v-aţi desfătat cu adevărat de cele care nu sunt zadarnice. Şi cuvântarea noastră va fi foarte întinsă şi iarăşi foarte restrânsă, ca să nu sufere prin vreo lipsă, sau să fie neplăcută prin exces de vorbe (26).
VII. Dumnezeu a fost este şi va fi de-a pururi, sau, mai bine zis, este de-a pururi, deoarece vorbele „a fost” şi „va fi”, sunt secţiuni ale timpului nostru omenesc şi ale firii mereu curgătoare (27), pe când vorba „este de-a pururi” afirmă o numire pe care el însuşi şi-a dat-o când a vorbit cu Moise pe munte (28). Deoarece el cuprinde în sine totul, el este existenţa cea fără de început şi fără de sfârşit, este ca un ocean de fiinţă nesfârşit şi nemărginit, lucru care depăşeşte orice cugetare cu privire la timp şi la natură. E doar întrezărit de minte, dar şi aci cu totul nedesluşit şi sărăcăcios, şi nu din cele din el, ci din cele din jurul lui (29), întrezărire care de-abia că se însăilează din altceva decât din el, pentru o oarecare licărire de adevăr, care scapă mai înainte de a fi sesizată de minte şi care fuge până să fie înţeleasă; aşa de puternic ne străfulgera mintea – bineînţeles atunci când ne este curată – aşa cum ne orbeşte de lumină şi vederea o scăpărare de fulger iute trecătoare şi aceasta, socotesc eu, ca prin ceea ce se înţelege să ne atragă la sine, deoarece tot ce este cu desăvârşire neînţeles şi de neînsuşit, este de nenădăjduit şi de nedobândit şi ca, prin ceea ce nu se înţelege din el, să uimească, şi prin uimire să fie mai dorit şi, odată dorit, să cureţe şi, după ce a curăţit, să îndumnezeiască şi, ajunşi aşa – acum cuvântarea se face mai îndrăzneaţă! – să se întreţină cu cei de un neam cu el, Dumnezeu unindu-se cu Dumnezei şi cunoscându-se de ei (30) şi aceasta poate în măsura în care cunoaşte el acum pe cei cunoscuţi.
Dumnezeirea este deci nemărginită şi anevoie de intuit cu mintea şi din fiinţa ei singur lucrul acesta îl înţelegem, anume nemărginirea, chiar dacă cineva ar cugeta că, natură simplă fiind ea, este sau anevoie de înţeles, sau cu totul de neînţeles, dar aceasta vom cerceta-o, deoarece, fără îndoială, nu simplitatea îi este natura, cum de altfel nici la cele alcătuite nu le este natură pur şi simplu alcătuirea.
VIII. Iar când nemărginirea Dumnezeirii dintr-un îndoit punct de vedere, după început şi după sfârşit, căci ceea ce este dincolo de acestea şi ceea ce nu este în acestea este nemărginit, atunci deci când mintea priveşte din jos către adâncul cel de sus, neavând ea pe ce sta şi pe ce să se sprijine în închipuirile ei despre Dumnezeu, atunci nemărginirii şi nesfârşitului din el le-a zis „fără de început”; când priveşte la cele de jos şi care sunt după acestea, atunci i-a zis „nemuritoare” şi „nepieritoare”, iar când uneşte totul laolaltă, i-a zis „veşnică”. Căci veşnicia nu este nici timp şi nici parte din timp, căci nu poate fi măsurată, ci, ceea ce este la noi oamenii timpul, care se măsoară prin mişcarea soarelui, aceea este la cei veşnici veşnicia, adică tot ce se întinde laolaltă cu cei veşnici, ca o mişcare de timp şi ca un interval.
Iată ce gândesc eu despre Dumnezeu în împrejurarea de faţă, nefiind vreme pentru mai mult şi mai ales pentru raţiunea că subiectul pe care ni l-am propus acum nu este Teologia, ci Iconomia (31). Şi când zic Dumnezeu, zic Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Dumnezeirea nerevărsându-se dincolo de acestea, ca să nu introducem o spuză de Dumnezei şi nici mărginindu-se în fiecare din acestea, ca să nu fim osândiţi că am sărăcit Dumnezeirea, căzând fie în socotinţe iudaice (32), crezând într-o singură putere în Dumnezeire, fie în socotinţe păgâneşti (33), crezând noi în o spuză de Dumnezei. Căci în amândouă socotinţele răul este deopotrivă de mare, chiar dacă sunt opuse între ele. Aşa sunt deci Sfintele Sfintelor, care şi de heruvimi se acopăr şi care se slăvesc în trei sfinţenii, unite în o singură Domnie şi Dumnezeire, lucrul despre care s-a cugetat şi foarte frumos şi foarte înalt de către unul dintre înaintaşii noştri (34).
IX. Dar fiindcă bunătăţii lui Dumnezeu nu-i ajungea să se mişte numai în faţa propriilor ei priviri, şi trebuia ca binele să se reverse şi să se răspândească, ca tot mai multe să fie creaturile împărtăşite de binefacere – căci aceasta este firea bunătăţii supreme – atunci ea a cugetat mai întâi puterile îngereşti şi cereşti şi această cugetare a devenit faptă prin Cuvântul şi s-a desăvârşit prin Duhul (35). Şi astfel au fost aduse la existentă strălucirile din rândul al doilea, slujitoare ale primei străluciri, fie că trebuie să le înţelegem ca duhuri cugetătoare, fie ca foc nematerial şi netrupesc, fie o oarecare altă natură, cât mai aproape de cele spuse. Vreau să zic că sunt nemişcate către rău şi că îşi au mişcarea numai către bine, ca unele care sunt în preajma lui Dumnezeu şi care ele dintâi îşi primesc lumina din el, căci cele din lumea de faţă îşi iau lumina de la o strălucire din rândul al doilea. Şi mă face să le socotesc şi să le zic nu nemişcate, ci cu anevoie de mişcat (36), acela care pentru strălucirea lui este socotit şi numit Lucifer, iar pentru mândrie întuneric, ca şi puterile răzvrătite de sub el, care făptuiesc răutatea prin fuga lor de la bine, răutate pe care ne-au mijlocit-o şi nouă.
X. Astfel deci şi pentru astfel de raţiuni a fost adusă la existenţă lumea cugetătoare (37), cât sigur pot gândi eu privitor la aceasta, când mă apuc să măsor lucruri mari cu o cuvântare mică. Şi, odată izbutită creaţia primelor sale făpturi, Dumnezeu cugetă o a doua lume, cea materială şi văzută şi această lume este acest tot şi acest amestec din cer şi din pământ (38) şi din cele de la mijloc, lume vrednică de laudă pentru firea cea bună a fiecărei părţi a ei, şi tot vrednică de laudă pentru armonia şi înţelegerea dintre toate cele ale ei, prin aceea că fiecare lucru din ea este în bună vecinătate cu celălalt şi toate cu toate, spre împlinirea unei singure lumi, ca să arate că poate să aducă la existenţă nu numai o natură înrudită cu cea a lui, ci şi una cu desăvârşire străină de el. Deoarece înrudite cu Dumnezeirea sunt numai naturile cugetătoare şi înţelese numai de minte, iar cu totul străine de el cele aflate sub stăpânirea simţirii şi tot mai departe de acestea sunt cele cu totul neînsufleţite şi nemişcate.
Dar ce ne privesc pe noi asemenea lucruri, ar obiecta poate vreunul dintre cei care sunt mai iubitori de sărbătoare şi mai iuţi din fire? Dă pinteni calului spre ţintă! Vorbeşte-ne de cele legate de sărbătoarea de acum şi despre cele pentru care ne aflăm astăzi aici! Aceasta voi şi face-o, chiar dacă am început puţin mai de sus, mânat de cuvântare şi de dor.
XI. Aşadar mintea şi simţirea, atât de tare deosebite între ele, şedeau acum fiecare între propriile lor hotare şi purtau în sânul lor măreţia Cuvântului creator, ca nişte lăudători tainici ai măreţei lui opere şi ca nişte veşnici crainici ai ei. Dar nu exista pe atunci vreun amestec din aceste două şi nici vreo unire a celor care prin firea lor erau potrivnice între ele, amestec şi unire care ar fi fost un semn de o tot mai mare înţelepciune şi bogăţie a bunătăţii dumnezeieşti. Aceasta vrând să ne-o arate deci meşterul Cuvânt şi cugetând el un amestec din amândouă firile, din cea nevăzută şi din cea văzută, creează pe om şi, după ce i-a luat trupul din materia mai dinainte adusă de el la existenţă, iar de la el punându-i suflare, lucru pe care cuvântul Scripturii îl cunoaşte de suflet raţional şi de chip al lui Dumnezeu, îl aşează pe pământ, ca pe o a doua lume mare în una mică, ca pe un alt înger, închinător amestecat, privitor al firii văzute şi iniţiat în cea înţelegătoare, împărat al celor de pe pământ, împărăţit de sus, pământesc şi ceresc, trecător şi nepieritor, văzut şi înţelegător, între măreţie şi smerenie, unul şi acelaşi; duh şi carne, duh pentru Har, carne pentru mândrie, duh, ca să rămâie şi să preamărească pe Binefăcătorul, carne, ca să sufere şi suferind să-şi aducă aminte şi să se înţelepţească cu înfrânarea, atunci când cu aprindere râvneşte după mărirea de sine; vieţuitor aici jos şi care se mută pretutindeni, şi, ceea ce întrece taina, îndumnezeit prin înclinarea lui din fire după Dumnezeu.
Către acestea mă îndeamnă puţina licărire a adevărului din viaţa de faţă, să văd adică şi să sufăr strălucirea lui Dumnezeu, vrednică de cel care m-a alcătuit şi care mă va desface în cele din care am fost alcătuit şi care, după o raţiune şi mai înaltă, mă va aduna iarăşi laolaltă (39).
XII. Şi pe vieţuitorul acesta l-a pus în rai, oricare era atunci acest rai, cinstindu-l cu voinţă liberă, ca binele să nu fie mai puţin al celui care îl alege, decât al celui care i-a dat seminţele, cultivator de plante nemuritoare, de cugete dumnezeieşti poate, fie mai simple, fie mai desăvârşite, gol şi prin simplitate şi gol şi prin viaţa lui lipsită de industriozitate (40) şi lipsit şi de îmbrăcăminte şi de apărare şi aceasta pentru raţiunea că aşa trebuie să fie omul de la început. Şi îi dă o lege ca materie pentru voinţa lui liberă (41), iar legea era porunca din care pomi se cuvine să se împărtăşească şi de care pom nu trebuie să se apropie. Şi pomul acesta era cel al cunoştinţei, şi care de altfel, nici nu fusese sădit cu vreun gând rău de la început şi care nu fusese oprit pentru vreo invidie oarecare (42) – să nu-şi trimită într-acolo limbile lor războitorii cu Dumnezeu şi nici să nu se urmeze şarpelui – ci, era bun dacă se împărtăşea din el la vreme potrivită, căci pomul acela era o contemplare, după părerea mea, la care le este cu putinţă de a ajunge, fără vreo primejdie, numai celor care sunt mai desăvârşiţi după firea lor, dar nu era bun pentru cei încă mai simpli şi mai lacomi după pofta lor, aşa cum nici mâncarea desăvârşită nu este prielnică la cei plăpânzi încă şi cărora le trebuie lapte.
Dar după ce, prin invidia diavolului şi prin vătămarea suferită de femeie, ca una care este mai slabă şi pe care a adus-o ca pe una care este mai convingătoare, vai de slăbiciunea mea, căci a mea este slăbiciunea primului părinte (43), omul a uitat de porunca dată şi s-a lăsat biruit de gustarea cea amară şi ajunge, din pricina răutăţii, să fie izgonit, în unul şi acelaşi timp, şi de la lemnul vieţii şi din rai şi de la Dumnezeu şi se acoperă cu îmbrăcăminte din piei de animale, poate cu o carne şi mai groasă şi muritoare şi vrăjmaşă şi aceasta o cunoaşte el mai întâi, îşi cunoaşte propria-i ruşine şi se ascunde de Dumnezeu. Dar dobândeşte şi de aici ceva: dobândeşte moartea şi curmarea păcatului, ca să nu rămână fără de moarte răutatea şi astfel pedeapsa se face iubire de oameni (44). Căci în felul acesta, cred eu, pedepseşte Dumnezeu.
XIII. Şi după ce mai întâi a fost pedepsit în felurite chipuri, pentru multele lui păcate, vlăstărite de rădăcina răutăţii, după diferite pricini şi vremuri, prin cuvânt, prin lege, prin profeţi, prin binefaceri, prin ameninţări, prin plăgi, prin ape, prin focuri, prin războaie, prin biruinţe, prin înfrângeri, prin semne din cer, prin semne din văzduh, din pământ, din mare, prin schimbări nenădăjduite de oameni, de cetăţi, de neamuri, lucruri prin care strădania era în scopul strivirii răutăţii, la urmă de tot se simte nevoie de un leac mai mare, pentru bolile din ce în ce mai cumplite, pentru măcelurile dintre oameni, pentru preacurvii, pentru jurăminte strâmbe, pentru desfrânări între bărbat şi bărbat, pentru închinare la idoli şi pentru mutarea închinării de la Ziditorul la făpturi, răul cel mai din urmă şi cel mai întâi dintre toate relele.
Şi fiindcă acestea necesită un ajutor mai mare, mai mare se şi dobândeşte. Şi ajutorul era însuşi Cuvântul lui Dumnezeu cel mai înainte de veci, cel nevăzut, cel necuprins de minte, cel netrupesc, începutul cel din început, lumina din lumină, izvorul vieţii şi al nemuririi, expresia frumuseţii chipului original, pecetea cea nemişcată, chipul cel neschimbat, hotarul şi Cuvântul Tatălui. El vine la propriul său chip şi poartă carne din pricina cărnii şi se amestecă cu sufletul cugetător din pricina sufletului meu, ca prin cel asemenea să cureţe pe cel asemenea şi se face om întru toate, afară de păcat (45), zămislit din Fecioara curăţită mai dinainte de către Duhul şi la suflet şi la trup (46), deoarece se cuvenea să fie cinstită şi naşterea şi mai dinainte cinstită şi fecioria, păşind în lume Dumnezeu cu firea omenească luată asupră-şi, una din două firi potrivnice, din carne şi din duh, una îndumnezeind, iar alta îndumnezeindu-se.
O, ce mai neauzită împreunare! O, ce minunată amestecare! Ceea ce este se face şi cel nezidit se zideşte şi cel nemărginit se mărgineşte, prin mijlocirea sufletului cugetător, care mijloceşte între Dumnezeu şi grosimea cărnii şi cel care îmbogăţeşte se sărăceşte, căci se sărăceşte cu carnea mea, ca să mă îmbogăţesc eu cu Dumnezeul lui şi cel plin se goleşte, căci se goleşte de slava sa pentru puţin timp, ca să mă împărtăşească pe mine de plinătatea sa. Care este bogăţia acestei bunătăţi? Ce taină este aceasta care s-a făcut cu mine? M-am făcut părtaş al chipului şi nu l-am păzit; se face părtaş al cărnii mele, ca să mântuiască şi chipul şi să facă fără moarte şi carnea; face cu noi o a doua părtăşanie, mult mai minunată decât cea de la început, cu atât mai mult cu cât atunci a împărtăşit omului ceea ce era mai bun, iar acum se face părtaş el însuşi la ceea ce este mai rău şi faptul acesta este mai dumnezeiesc decât primul, este mai înalt pentru cei care cugetă.
XIV. În faţa acestor lucruri, ce ne mai spun bârfitorii, aprigii drămuitori ai Dumnezeirii, acuzatorii celor vrednice de laudă, întunecaţii faţă de lumină, neînvăţaţii faţă de înţelepciune, pentru care în zadar a murit Hristos, ei, zidirile cele mai nerecunoscătoare, plăsmuirile celui rău? De aceasta acuzi tu pe Dumnezeu, de binefacere? Din pricina aceasta este el mic acum, pentru că se smereşte pentru tine? Pentru că păstorul cel bun a venit la oaia cea rătăcită, el care-şi pune sufletul pentru oi (47), la munţii şi la colinele pe care jertfeai şi a găsit pe cea rătăcită şi, odată găsită, a ridicat-o pe umerii săi (48), umeri pe care a ridicat şi lemnul crucii şi, după ce a luat-o, a readus-o la viaţa ei de sus şi, după ce a adus-o, a numărat-o împreună cu celelalte?
Pentru că în loc de făclie a aprins însuşi trupul său şi a măturat casa, adică curăţind lumea de păcat, şi a căutat drahma, adică chipul împărătesc din ea, care fusese acoperit de patimi şi cheamă la găsirea drahmei şi puterile cereşti prietene lui şi le face părtaşe la bucuria lui, ele pe care le făcuse şi cunoscătoare tainice ale Iconomiei? Pentru că făcliei înainte mergătoare îi urmează lumina atotstrălucitoare şi glasul Cuvântului şi aducătorului de mireasă mirele, celui care pregăteşte Domnului popor ales şi care curăţeşte mai dinainte către Duhul, prin apă? Pentru aceasta îl socoteşti tu mai prejos, pentru că se încinge cu ştergar şi spală picioarele ucenicilor (49) şi arată smerenia drept cea mai bună cale spre înălţare? Pentru că se smereşte din pricina sufletului omenesc împovărat de păcat, spre a ridica cu sine ceea ce este tras în jos de păcat? Atunci de ce nu-l osândeşti că mănâncă cu vameşii şi la vameşi pentru că îşi face ucenici dintre vameşi (50), ca să aibă şi el un câştig cât de cât? Şi care? Mântuirea păcătoşilor, afară numai dacă cineva învinuieşte pe medic că se apleacă peste suferinţe şi poartă mirosurile urâte, ca să însănătoşeze pe cei chinuiţi de boală şi pe cel care, împins de milostivire, se apleacă peste groapă, ca, după porunca legii, să scoată din ea afară vita căzută (51)?
XV. A fost trimis, este adevărat, dar ca om, căci era din două firi, deoarece, după legea trupului, el a şi obosit, a şi flămânzit, a şi însetat, a şi fost cuprins de spaimă, a şi lăcrimat, iar dacă a fost trimis şi ca Dumnezeu, ce dacă? Bunăvoinţa Tatălui la care readuce pe cele ale lui şi pe care îl cinsteşte ca început dincolo de timp şi ca să nu pară că este potrivnic lui Dumnezeu, socoteşte-o trimitere. Fiindcă se spune, este drept, că a fost trădat, dar s-a scris şi aceea că el s-a predat şi că a fost sculat din morţi de către Tatăl, dar s-a scris şi aceea că el însuşi s-a sculat şi iarăşi s-a înălţat. Acelea se referă la bunăvoinţa Tatălui, iar acestea la puterea Fiului. Dar tu vorbeşti de cele care îl micşorează şi treci în tăcere pe cele care îl înalţă; apoi, îi treci la socoteală că a pătimit, dar că a pătimit de buna lui voie aceasta n-o spui. Asemenea socotinţe le pătimeşte şi acum Cuvântul: de către unii este cinstit ca Dumnezeu şi unit cu Dumnezeu, iar de către alţii este necinstit şi despărţit de Dumnezeire, ca trup (52). Pe care să se fi mâniat mai mult? Sau, mai bine zis, cui va ierta mai mult (53)? Căci trebuie ca şi aceia să despartă şi ca şi aceştia să unească, unii după număr, alţii după Dumnezeire.
Te poticneşti de carnea lui? S-au poticnit de ea şi iudeii. Sau îl numeşti şi samaritean (54)? Căci restul îl voi trece în tăcere. Nu crezi în Dumnezeirea lui? Dar aceasta n-au făcut-o nici măcar demonii, o, tu şi decât demonii mai necredinciosule, şi decât iudeii mai nesocotitule! Aceia au socotit numirea de Fiul o voce de o egală cinstire; aceştia au recunoscut de Dumnezeu pe alungătorul lor, căci se convingeau de aceasta din cele ce pătimeau, pe când tu nu-i primeşti nici egalitatea şi nu-i mărturiseşti nici Dumnezeirea. Mai bine era dacă te tăiai împrejur şi dacă erai îndrăcit, ca să spun şi ceva de râs, decât netăiat împrejur şi sănătos şi să duci viaţă de nelegiuit şi de necredinţă în Dumnezeu.
XVI. Puţin mai pe urmă însă veţi vedea pe Iisus curăţindu-se în Iordan (55), din pricina curăţirii mele, sau mai degrabă curăţind apele prin curăţenia lui, fiindcă cel care ridică păcatul lumii nu avea trebuinţă de curăţire. Vei vedea şi cerurile deschizându-se şi mărturisindu-l Duhul cu care este înrudit, şi îl vei vedea şi ispitit şi biruind ispita şi slujit de îngeri şi vindecând toată boala şi neputinţa şi înviind morţii, aşa cum de folos ţi-ar fi să te învieze şi pe tine mortul din pricina relei tale credinţe despre el. Îl vei vedea şi alungând demoni, uneori prin el însuşi, alteori prin ucenicii lui, hrănind mii de oameni cu puţine pâini şi umblând cu picioarele pe deasupra mării şi trădat şi răstignit şi răstignind cu el şi păcatul meu. Îl vei vedea adus ca un miel spre junghiere şi în acelaşi timp şi jertfitor ca preot, îngropându-se ca om şi sculându-se din morţi ca Dumnezeu, şi după aceea înălţându-se şi având să vie cu propria lui slavă. O, câte prilejuri de prăznuire sunt în fiecare din tainele lui Hristos (56), taine al căror scop este unul; desăvârşirea şi rezidirea şi reîntoarcerea mea la Adam cel dintâi.
XVII. Acum însă primeşte zămislirea şi saltă de bucurie, dacă nu ca Ioan din pântece (57), atunci ca David, la oprirea tabernacolului (58), şi cinsteşte înscrierea graţie căreia ai fost înscris în ceruri, şi adoră naşterea graţie căreia ai fost dezlegat de legăturile naşterii! Cinsteşte micul Betleem, care te-a readus în rai! Închină-te în faţa ieslei, graţie căreia, atunci când erai fără de raţiune, ai fost hrănit de Cuvântul! Cunoaşte cum îşi cunoaşte boul stăpânul – Isaia ţi-o porunceşte! – şi ca asinul ieslea domnului său (59), fie că eşti din cele curate de sub lege, care rumegă cuvântul şi sunt potrivite pentru jertfă, fie că eşti dintre cele încă necurate şi oprit de a fi mâncate, şi neîngăduite de a fi jertfite şi din latura cea păgânească! Aleargă cu steaua şi adu daruri cu magii, aur, tămâie şi smirnă, ca unui împărat şi ca unui Dumnezeu şi ca unui mort din pricina ta! Doxologeşte cu păstorii, cântă cu îngerii (60), dănţuieşte cu arhanghelii! Şi fie praznic obştesc al puterilor cereşti şi al celor pământeşti, căci sunt încredinţat că şi acelea se veselesc şi sărbătoresc astăzi împreună cu noi, dacă sunt cu adevărat iubitoare de oameni şi de Dumnezeu, ce fel puterile acelea aduse de David, puteri care se înalţă cu Hristos după pătimire şi îi ies în întâmpinare şi care se îndeamnă între ele la ridicarea porţilor (61).
Un singur lucru să urăşti din cele legate de naşterea lui Hristos: uciderea pruncilor de care Irod, ba chiar cinsteşte deosebit şi jertfa aceasta de vârsta lui Hristos, jertfită pentru jertfa cea nouă! Dacă va fugi din Egipt, alătură-te şi tu cu osârdie fugii lui! Este bine să fugi împreună cu Hristos persecutatul! Dacă va zăbovi mai mult timp în Egipt, cheamă-l din Egipt, unde a fost bine adorat! Călătoreşte fără de prihană prin toate vârstele şi puterile lui Hristos, ca un ucenic ah lui Hristos! Curăţeşte-te, taie-te împrejur, leapădă învelişul cu care te-ai născut! învaţă apoi în templu! Alungă-i pe cei care îl negustoresc pe Dumnezeu! Lasă-te lovit cu pietre, chiar de va fi să suferi, şi aceasta; vei scăpa de aruncători, ştiu bine, chiar vei fugi printre ei, ca Dumnezeu! Căci Cuvântul nu se loveşte cu pietre. Dacă vei fi dus în faţa lui Irod, de regulă tu să nu-i răspunzi nimic! Se va ruşina de tăcerea ta, mai mult decât de cuvântările altora! Dacă vei fi biciuit, tu caută şi celelalte pătimiri! Gustă fiere pentru purtarea aceea, adapă-te cu oţet, caută scuipări, primeşte lovituri de varga, primeşte palme, încununează-te cu spini, adică cu asprimea vieţii după Dumnezeu, îmbracă-te cu haina cea mohorâtă, primeşte trestie, lasă-te adorat de batjocoritorii adevărului; pe urmă răstigneşte-te cu el, îngroapă-te cu râvnă cu el, ca să înviezi împreună cu el şi să fii împreună slăvit cu el şi să împărtăşeşti împreună cu el, văzând pe Dumnezeu atât cât este cu putinţă şi fiind şi tu văzut de el care este închinat şi mărit în Treime, pe care şi acum îl rugăm să ni se arate, cât ne este cu putinţă nouă celor legaţi cu legăturile cărnii, în Hristos Iisus Domnul nostru, căruia i se cuvine mărire în veci! Amin.
